confesiunile unei extrovertinare

draga cititorule,

eram draguta intotdeauna. eram obisnuita cu complimentele de cand am inceput sa inteleg cuvintele. chiar si azi ma plictisesc cuvintele minunate. cand am inceput sa cresc nu era an in care sa nu-mi doresc un an mai mult.

la 10 ani vroiam 11 pentru ca treceam in clasa a 5-a si nu aveam doar un sef, ci mai multi de impresionat si satisfacut. si asta nu din dorinta de supunere si executie, dimpotriva! dintr-o mare provocare de miscare printre fiinte umane. dar ce fiinte umane!

la 12 ani vroiam 13 sa fiu ca toate fetele: femeie! nu stiam ca o sa imi doresc pentru tot restul vietii sa nu fi devenit femeie. oricum am acceptat destul de usor – ca oaia, dar puteam sa fac altceva?nu prea.

la 13 ani visam la buletin sa scap de ritmul inimii in fata bodyguarzilor din discoteca. daaa eram cu mami si cu tati la toate discotecile de pe litoral :)) ehh, da’ pe la 13 mi-au dat drumu’ si singura, sau nu chiar, ca au inceput baietii frumosi si bogati sa ma tina de mana cu grija si mandrie. asta pentru ca aratam de cel putin 16 ani – si inca mai arat 😀

a venit si ziua buletinului. organismul mi-a jucat ceva farsa si am facut o alergie. dar cum ziua era asteptata de 14 ani, chiar si politia comunitara m-a lasat sa imi trag o poza in floare! si chiar am cea mai draguta poza in buletin. mi-am pus si un artificiu in ureche – da fara gaura ca la mami i se face rau.

la 14 ani, cu buletin deja eram nimic fara liceu. mi-am luat traista si am plecat in lumea care urma sa imi schimbe sensurile. si nu liceul, ci oamenii. si nici macar nu au fost de-ai mei. da’ s-au adunat ei.stiti, eu chiar am incercat sa fiu cuminte.

si acum tre sa citez caricatura ca nu ma pot abtine: “ca parinte e normal sa stiu cu cine umbli, pentru ca nici politica nu ajungea curva daca n-o strica anturajul”.

nu mai comentez – tre sa intelegeti obligat fortat!

si am ajuns la 16 ani cand nu mai puteam de nerabdare sa fac 17. aveam eu vaga impresie ca la 17 am cea mai frumoasa varsta – adica inainte de responsabilitati si in perioada frageda a sexualitatii. da,da, sigur ca da!

si am facut si 17. si ma crezi ca nu mai tin minte nimic? :)) nuuu, ca nu eram asa praf si da, aveam o tona de prieteni, dintre cei mai frumosi si exotici. vreau sa zic ca am inceput sa imi doresc sa fiu si mai mare. 18 ani!!

majorat cica! da, au venit 25 de specii de oameni si eu eram singura normala. haha! ii ok ca ne mai salutam pe strada si acum. cred. nu va imaginati dezastru. imaginati-va ca in jungla fara rege e ca pe corabie fara capitan. haos dle, haos!

vreau 19, zic eu. si imi da timpul si 19 ani. bac! ambitii si multa munca descrisa prin stres si ganduri. ma indragostesc  fix inainte de bac. ataaat! prima data e prima data! super luna de miere, super bac de placere! am intrat a n-a in liceu si am iesit a n-a din el. si mai ziceti ca nu sunt eu constanta?

la 20 de ani m-am imbatat. da tati, si tu ai si aflat si inceput sa urli la fata ta ideala. nu-mi prea pare rau. fac tampenii si devin trista. devin mai umana cred, in momentele alea.

si am ajuns la facultate. si am avut un an atat de roz incat am fost suspecta de diabet. dar am tinut regim in anul 2 iar acum am 21 de ani si traiesc ce mi-a mai ramas.

nu prea stiu de ce dar incep gandurile. si nu de la alcool ca in Romania tinerii la 21 de ani se lasa, nu incep ca altii mai emancipati ca care vrem sa fim.

am ganduri mari si triste daca le compar pe alea de la 11 ani cand imi doream sa cresc mare sa inteleg politicienii. de fapt cred ca acum le am mai mici :))

Advertisements

4 thoughts on “confesiunile unei extrovertinare

  1. Douăzeci şi unu de ani? Ce mai alergam să trăiesc! Nopţile îmi erau prea scurte aşa că munceam şi ziua, vroiam sa fac ceva în viaţă, să ajung cineva, să ajung undeva. Mă simţeam mic şi eram tare nemulţumit de mine, de posibilităţile mele şi vroiam mai mult din mai multe, vroiam maxim din toate- Maxim! am spus- dormeam doar odată pe săptămână şi visam la ziua în care voi fi reuşit în tot ce mi-am propus…apoi au trecut anii, mi-am temperat elanul, am coborât cu picioarele pe pământ cu toate că mi-am păstrat capul în nori. Am bântuit întreaga europă, am cunoscut oameni şi neoameni… până să mă opresc într-o zi obosit de atâta viaţă, de atâtea vise şi speranţe ce-şi pierdeau rostul odată împlinite.
    Acum, dacă stau şi privesc îndărăt la acei ani, îmi dau seama, zâmbind amar, că atunci încă eram cineva. Visam să ajung undeva, să fiu cineva…acum visez doar la a fi nimeni, uitat de toţi şi lăsat în pace iar de ajuns nu vreau să mai ajung nicăieri, decât cel mult înapoi între zidurile mele.
    “Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
    N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
    Să zboare toţi spre zare cum colunul
    Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.” (N. L.)

    Liked by 1 person

  2. Pffff! Genial!! Ce ciudă mi-e cînd gînduri pe care le aveam și eu sunt scrise în poveștile altora mai inspirați!! Cine-i de vină că eu dau dedicații, în loc să-mi scriu tinerețile 😀 ?! Force force fain, măi draghe!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s